Printre toti factorii care influenteaza educatia copilului de la nastere pana la varsta adulta, familia si scoala joaca un rol primordial. Cu toate acestea, cu tulburarile profunde care afecteaza atat familia, cat si scoala traditionala, exista o confuzie din ce in ce mai mare cu privire la responsabilitatile lor.
Ambele au adesea lipsa de repere, in special atunci cand se confrunta cu provocari precum modele alternative oferite de mass-media sau fenomene sociale complexe, cum ar fi excluderea sociala, marginalizarea sau violenta. Educatia de la nastere pana la varsta adulta este un amestec de factori si influente. Totusi, doua institutii joaca un rol vital si au responsabilitati educationale formale in fata legii si a societatii: familia si scoala.
Parintii au fost mereu si vor ramane educatorii primari ai copilului. Ei au dreptul si datoria de a-si stabili bazele intelectuale si emotionale si de a-si dezvolta sistemul de valori si atitudini, cu atat mai mult cu cat viitorul unui copil este puternic conditionat in perioada prescolara. De asemenea, acestia trebuie sa isi exercite responsabilitatile ca parinti ai elevilor.
La randul sau, statul, prin sistemul de invatamant, trebuie sa instruiasca tinerii sa devina cetateni buni si buni profesionisti si sa le ofere bazele invatarii pe tot parcursul vietii si dezvoltarii personale.
Chiar daca acest cadru general pentru distribuirea responsabilitatilor este clar, aplicarea sa practica devine din ce in ce mai problematica intr-o societate contemporana, in urma unor tulburari profunde care afecteaza familia, precum si scoala, si nu mai putin legaturile, intre cele doua. Schimbarile in structura familiei modifica distributia clasica a rolurilor, sarcinilor si responsabilitatilor in cadrul acesteia.
Pe de alta parte, aparitia societatii informationale prezinta provocari fara precedent pentru sistemul de invatamant. Familia si scoala sunt, de asemenea, expuse in mod constant la factori externi, cum ar fi mass-media (in special televiziunea si internetul), prietenii, comunitatea etc.
In situatia actuala, nici parintii, nici profesorii nu sunt capabili sa transmita tinerilor toate cunostintele, abilitatile si valorile de care au nevoie pentru a se integra bine in societate. „Parintele” ramane singurul „loc de munca” care nu poate fi predat formal, in timp ce scoala, care are cunostintele si experienta educatiei, ii lipsesc adesea motivatia si mijloacele.
Prin urmare, o mai buna comunicare intre copii – parinti – scoala si crearea unui parteneriat real – pare a fi absolut necesar pentru a raspunde nevoilor educationale a societatii in care traiesc
